Carierele noastre, ca ale multora dintre oamenii de HR, nu au început în domeniul resurselor umane. Și, trebuie să recunoaștem, priveam cu răceală oamenii din HR. Pentru noi ceilalți, ei erau cei cu care am interacționat mai întâi în organizație la interviuri, apoi la angajare, cei care aveau grijă de pontaje și de concedii. De drepturi, în general, dar și de respectarea obligațiilor noastre ca angajați. Și, cam atât.
Atunci când eram chemați la HR, aveam, de cele mai multe ori, o teamă că s-a întâmplat ceva, care nu era neapărat de bine. De multe ori, atunci când ne simțeam nedreptățiți, ne grăbeam să trimitem un hate-mail către HR, fără să analizăm imaginea de ansamblu. Se întâmpla să avem dreptate, dar se întâmpla să și greșim. Totuși, cuvintele pe care le rostisem sau scrisesem cu furie nu le puteam retrage.
Din afară, HR-ul era, cel puțin pentru noi, ermetic, uneori de neînțeles. Îi apreciam pe colegii din HR atunci când interveneau și reparau o situație de criză, însă în zilele senine ne întrebam ”Ce face HR-ul pentru noi?” Asta până am ajuns să lucrăm la HR…